15.12.2008    |  |
 |
Poveste de cartier (I) Incepusem cu o introducere foarte proasta... nu conteaza, apoi m-am dus cu gandul la ideea cum ca oamenii - adica noi -, tam nesam avem nevoia, placerea, satisfactia de a ne materializa gandurile razlete care ne traverseaza impasibile mintea. Avem impresia (sau ne place sa credem) ca ideile noastre, amestecul delicios de cuvinte e mai bun decat al altora (in principiu in fiecare zace cate un geniu, nu? - asa imi place sa cred)... De cand e lumea si pamantul am simtit nevoia sa dialogam (cu noi insine, cu noi insine, dar si cu altii, sau doar cu altii), de aici si jurnalul, care la o lectura ulterioara - chiar a autorului - , primeste o remarca gen "ce prostuta eram" insotita de o usoara imbujorare. Poate asta e si ideea, sa ne aducem aminte mai tarziu, sau scriem cu speranta ca cineva ne va gasi ideile, va citi sau "ne va citi" si ne va intelege? Ce importanta are odata ce "le dai afara" si te debarasezi oarecum de povara lor? Functioneaza. Gandurile regurgitate tind sa devina obositoare in redundanta lor la un moment dat si poate de aceea functioneaza... Plecasem de la cu totul alta idee, de la alta introducere, dar ce conteaza atata timp cat "dau afara"? Drumul spre garsoniera lui Sica din Giulesti e mereu incarcat de asteptare. L-am facut de mii de ori, mai ales de la statia de autobuz incolo, blocurile gri, suieratul trenului care sparge tacerea crunta a gerului de decembrie, cate o remarca colorata de la un frecator de menta crescuta in scara blocului, senzatia de saracie asortata cu termopane ieftine sau balcoane in curcubeul hainelor de prea multe ori spalate, cizmele uzate, cu toc, ale curvelor care te cheama la un numar scurt dupa bucatile de beton tatuate cu graffiti, haitele de caini care-au ajuns sa ma recunoasca si sa dea din coada, stiind ca s-ar putea sa primeasca ceva din cand in cand, aleea intunecoasa pe care trebuie sa orbecaiesc ultimii 200 de metri, intr-un final scara atat de familiara, invart cheia in broasca, ma izbeste acelasi miros de aer statut combinat cu tutun, mirosul lui. Il vad, ma linistesc si zambesc scurt. E acolo, m-a primit iar, si o va face din nou, indiferent de circumstante. Trebuie sa ma primeasca mereu, am nevoie de el, de prezenta lui, de ironiile lui, de mangaierile lui, tot ce vreau e sa stiu ca e acolo, aproape. Pentru mine el e Creatorul, Mantuitorul, Salvatorul, Sfanta Treime. Ma dezbrac, ne pupam rapid, e mai cald inauntru, dar n-apuc sa ma dezmortesc pentru ca aprind o tigara si-l chem pe balcon. Ii povestesc scurt ce-am facut la servici, pare cam neatent si distras, sper ca nu a fumat iarba aia de la Oana fara mine. Nu zic nimic pentru ca nu vreau sa starnesc iar aceleasi dispute fara sens. Nu vreau sa i se faca rau, sa-l apuce Doamne fereste vreo criza dintr-aia naspa acum, inainte de Craciun. Il las si ma asez in fata bradului artificial, dintr-un plastic verde-nchis, chinezesc, ma gandesc la cadourile pe care nu le-am primit si la cele pe care nu am putut sau n-am vrut sa le fac. N-am fost niciodata mare fana a sarbatorilor de niciun fel, poate si pentru ca in copilarie nu le-am asteptat asa cum le asteptau cei de aceeasi varsta cu mine. Ma uit la baiatul brunet de langa mine, care trage din tigara visator, si ma intreb daca sunt fericita. Ma intreb asta de cand ma stiu, dar mi-e greu sa-mi dau un raspuns care sa ma descurajeze iar. E ciudat cum ne dorim mult unele lucruri, dar cand ajungem sa le avem nu ni se mai par suficiente pentru linistea aia interioara care se lasa asteptata asa cum niciodata Mosul nu parea ca-mi citea scrisoriile pe care i le pregateam cu o saptamana inainte de Craciun, zabovind indelung asupra cuvintelor, pana cand carioca mi se usca in mana si trebuia s-o inmoi in saliva ca sa termin propozitia. Mai ales ca am inceput iarasi sa ma gandesc la Leo... Nu m-a mai cautat de mult, si, din ce-mi dau seama, pare ok si resemnat cu ideea ca s-a terminat, de data asta definitiv (daca n-am golit deja cuvantul asta de intelesul sau unanim acceptat). Pe Leo l-am cunoscut pe cand lucram la Zara de la Baneasa Shopping City. Tin si-acum minte seara in care a intrat prima data in magazin: m-a remarcat imediat si, sub pretextul ca nu gasea marimea lui pentru o camasa lila, m-a rugat sa-l asist deoarece nu se putea hotari daca-i sta bine sau nu. Personal nu-mi plac hainele de la Zara, mai ales cele barbatesti, dar camasa aia lila il prindea si m-a surprins cum l-am masurat din cap pana-n picioare in oglinda laterala. Mi-am facut repede de treaba cu alt client, dar a asteptat rabdator sa ajung la casa cu produsele lui pentru a-mi multumi de ajutor si a ma intreba cum ma cheama. Cand i-am zis simplu 'Diana' m-a intrebat daca am tolba cu sageti la mine. Initial nu m-am prins, dar dupa zambetul larg in timp ce se prefacea ca-si scoatea o sageata din inima mi-am dat seama ca se referea la zeita vanatorii. Nu stiu nici acum de ce i-am dat numarul meu, poate ca sa scap mai repede de el dupa ce nu se mai dadea dus. Imi strecurase complice cartea lui de vizita, credea ca ma impresioneaza cu jobul lui de editorialist la unul din ziarele alea elitiste de-si spun quality paper, dar am fost rece ca de obicei si, odata iesit din magazin, am crezut ca n-avea sa ma mai caute niciodata. M-a sunat exact a doua zi pe la 2-3, eu eram in bratele lui Sica si i-am raspuns somnoroasa si fara chef, expediindu-l scurt. Apoi m-am culcat la loc, nu inainte de a-l trece in agenda 'N-am chef'. Si asa a ramas pana cand, o luna dupa ce deja eram impreuna, mi-a luat telefonul sa-si dea un bip pentru ca nu si-l mai gasea pe al lui si a crezut ca a tastat gresit. N-am sa uit niciodata ce fata a facut, la un moment dat chiar am crezut ca o sa plece suparat fara sa-mi zica nimic, ca apoi sa-si traga un ranjet larg si sa-mi strige: 'Diana, tu esti nebuna! Hahaha!', isi aruncase rasul inconfundabil, 'Tu chiar asa m-ai trecut in telefon! Esti nebuna, zau asa!'. - Va urma - |
|
Comentarii (0)
|