|
| |
10.01.2012
   | |
   |
Time of My Life Vedeam mereu pe fețele celor care mă întrebau o neîncredere mai mult sau mai puțin disimulată atunci când răspundeam altfel decât s-ar fi așteptat întrebărilor legate de viața în Barcelona. Pe scurt, majoritatea s-ar aștepta să le descriu un fel de fiesta continuă, să furnizez imagini dintr-un colț de rai la care am acces privilegiat vreme de un an (universitar). The time of my life.
Adevărul e însă că există o diferență clară între percepția pe care am avut-o ca turist (chiar când am stat o lună aici, în 2004) și cea pe care o ai ca (semi)rezident, adică om care trebuie să plătești chiria, să faci cumpărăturile (cele de zi cu zi, nu doar din perioadele cu reduceri), să mergi la universitate (și să cauți un loc de parcare), să plătești parcarea și să gestionezi, într-un fel sau altul, distanțele dintr-un oraș de 1,6 milioane de locuitori (sau 4,5 milioane în zona metropolitană) și să-ți fie mereu dor de niște prieteni pe care n-o să poți niciodată să ți-i faci aici. Din punctul ăsta de vedere, întotdeauna perspectiva turistică folosește culori mai deschise.
Pe de altă parte, când am ajuns de-acasă la cele 16 grade din Barcelona, când oriunde am fi întors capul din balcon dădeam de verde, când soarele bate deșteptarea în jaluzelele pe care le coborâm în fiecare noapte și când îți dai seama că folosirea centralei e un moft, când ai de ales între zeci de evenimente într-o săptămână, n-ai cum să nu te bucuri că ai șansa să te trezești aici în fiecare dimineață. Totul e doar o chestiune de perspectivă. Și de cât de mult poți accentua părțile pozitive în așa fel încât să le umbrească pe cele mai puțin grozave. Am mai folosit la un moment dat citatul asta din Paradise Lost: The mind is its own place, and in it self/ Can make a Heav'n of Hell, a Hell of Heav'n.
|
| |