|
| |
06.09.2010
   | |
    |
Scala din Milano si arta contemporana Vazuta din exterior, cladirea pe care sta scris Teatro alla Scala nu are nimic impresionant. Sunt multe pe strazile din jurul ei mult mai spectaculoase. Insa sala iti ia rasuflarea si te face sa intelegi de ce toti artistii isi doresc sa ajunga macar o data in viata pe scena ei. Am fost suficient de norocosi incat sa mai prindem bilete la premiera unui spectacol de balet, numit Serata Forsythe, compus din 3 parti: Artifact Suite (cu muzica de Bach si Crossman-Hecht), In the Middle, Somewhat Elevated si Herman Schmerman, pe muzica lui Thom Willems. Costumele balerinilor din Herman Schmerman erau facute de celebrul Gianni Versace (daca fusta unisex galbena cu doua dungi orizontale verzi poate fi numit costum). William Forsythe, care tocmai a primit in iulie Leul de Aur cu ocazia Bienalei de la Venetia, e un american de vreo 60 de ani care a revolutionat baletul contemporan (nu ca as fi stiut toate lucrurile astea inainte, dar mi-am dat seama in timpul reprezentatiei si m-am interesat dupa). Dar nu despre Forsythe voiam sa vorbesc, ci despre capacitatea ‘omului de rand’ de a intelege arta contemporana: de la muzica clasica contemporana, care-mi aduce adeseori cu elemente de minimal dar fara beat-ul electro, pana la dansul si teatrul contemporan care migreaza mai mult spre miscari neterminate (deconstructed e un termen foarte la moda), improvizatie si, in general, eliminarea povestii si inlocuirea ei cu expresia, cu simbolul sugerat prin miscare ca forma de comunicare cu publicul. Inteleg dorinta creatorilor contemporani de a se diferentia, de a se rupe de un trecut apasator ca greutate - in special prin valoare si acoperire a genului - si de a incerca sa gaseasca noi limbaje de comunicare, de exprimare artistica. Insa rolul artei este de a schimba ceva intr-un om, de a reusi sa comunice cu el fara a avea nevoie de prea multe explicatii, de statement-uri, de eseuri intregi care sa justifice / explice / dea valoare creatiei ce ajunge in fata publicului. In momentul in care artistul se inconjoara intr-un cocon de simboluri si metafore descifrabile doar de o parte a criticilor si cunoscatorilor, arta nu se mai adreseaza publicului, care nu are fundamentele necesare pentru a o aprecia / intelege / cauta, ci unei mici parti a lui - pe langa cei mentionati initial -, cei care frecventeaza spectacolele doar pentru statut, din dorinta de a fi vazuti acolo si a interactiona cu lumea care se invarte in jurul institutiei in sine. Eu cred cu tarie ca lumea nu s-a saturat de povesti. |
| |